În urmă cu aproape un an, am inițiat o petiție în care am încercat să propunem soluții pentru rezolvarea situației din PNȚCD. O reconciliere în PNȚCD nu a fost și nu este posibilă cu menținerea niciunuia dintre forurile de conducere ale vreuneia dintre cele două tabere din PNȚCD. Pozițiile ireconciliabile adoptate de cele două grupuri au făcut și fac imposibilă ajungerea la o reconciliere bazată pe negocieri. Am crezut atunci ceea ce nu am mai crezut de ceva vreme: că în ambele părți sunt oameni de bună-credință, care se vor elibera de orice jug, dacă le spui adevărul. Fiind liber în felul meu, nu credeam că există oameni cărora le place foarte mult jugul.
De la inițierea acelei petiții și până astăzi, s-au întâmplat multe lucruri: un dublu congres, demisia unui pion important din rețea, prin care mafia de stat a încercat să preia conducerea PNȚCD (Marian Miluț), și ascensiunea unui alt pion al reţelei (Aurelian Pavelescu). Reţeaua lichidatorilor partidului a fost conturată şi completată recent, prin sprijinul acordat de Cozmin Guşă fostului său coleg de la PIN.
Negocierile cu grupul din jurul lui Aurelian Pavelescu au eșuat, așa cum mă așteptam. Demisia lui Marian Miluţ nu a schimbat situaţia din PNŢCD din niciunul dintre următoarele motive:
A demisionat dintr-o funcție pe care majoritatea partidului știa că nu o mai deține;
A avut loc o rotație a cadrelor aceleiași rețele prin care mafia de stat s-a infiltrat în PNȚCD;
Demisia unui „președinte” ilegitim și nereprezentativ nu legitimează structurile ilegitime și nereprezentative „conduse” de acesta.
Negocierile nu au fost nici măcar negocieri: cizmele KGB înfipte în inima PNȚCD s-au întors pe călcâie și la stânga, luând unilateral decizia de a organiza Congresul Extraordinar al PNȚCD (?!) pe 17 iulie 2010, cu singurul motiv de a amplifica și de a prelungi starea de conflict în PNȚCD, în ideea că boala lungă este moarte sigură.
Dar cum ar arăta partidul, dacă Aurelian Pavelescu ar avea într-adevăr un președinte? Un partid marginal, cu o radicalizare a discursului, care să-l împingă doctrinar către postfascism și să-l facă mai ușor de digerat de către viitorul partid prezidențial, format pe filonul fascist al PDL. În concluzie, un partid anexabil, golit doctrinar până la deziluzie. Găsiți în descrierea anterioară acel PNȚCD pe care îl cunoaștem cu toții, acel PNȚCD continuator al Partidului Național Țărănesc, al Partidului Național Român și al Partidului Țărănesc? Găsiți într-un astfel de lider măcar o umbră slabă a lui Iuliu Maniu, Ion Mihalache, Corneliu Coposu sau Ion Rațiu?
Poate un țărănist care pretinde a fi un „țărănist adevărat” să-și permită să susțină astfel de lideri marginali și grupuri mici subordonate mafiei de stat și orientate împotriva cetățenilor României? Poate un „țărănist adevărat” să-și permită să împiedice aleșii locali PNȚCD să candideze în anul electoral 2012 sub sigla și numele PNȚCD?
Dacă răspunsul la ultimele patru întrebări este „Da”, înseamnă că nu am înțeles nimic din național-țărănism și îmi cer scuze public. Nu încercați să-mi răspundeți; fiecare să răspundă singur, cu certitudinea că nu poate răspunde „Da” la unele întrebări și „Nu” la altele. Nu poți fi cu sufletul în paradisul politicii și cu fundul în două PNȚCD-uri. Poți rata ultima șansă de supraviețuire a PNȚCD continuând să susții – prin prezentarea la așa-zisul congres – un grup marginal, cu o viziune limitată și un sprijin minim în PNȚCD.
Citeşte mai mult la: PNŢCD – Ultima şansă | Paul-Sorin Tiţa http://www.tita.ro/2010/06/pntcd-ultima-sansa#ixzz0x4VPQEf8
Sub licență Creative Commons: Atribuire