Nu este ușor să scrii despre Corneliu Coposu. Dificultatea nu este dată nici de complexitatea sarcinii, nici de credința, speranța și dragostea, care i-au conferit o aură supranaturală, într-un neam care abia începea să lâncezească în voie și să facă diverse chipuri sculptate din respinșii național-comunismului românesc. Problema nu este timpul scurs de la dispariția lui dintre noi, în urmă cu 15 ani, acesta continuând să fie prezent în discursul public, și nu doar la momentele de comemorare, ci ca personalitate de referință a politicii românești a secolului trecut.
Nu este ușor să scrii cât de mult a suferit pentru partidul de care aparținea și pentru misiunea de a duce vestea bună a libertății și încrederii în oameni dincolo de negura comunismului. Este cu atât mai greu, cu cât tocmai această încredere în oameni ne-a determinat pe unii dintre noi să deschidem larg ușile partidului, lăsând să intre în templul său călăreții apocalipsei PNȚCD. Nu este ușor să vorbim despre moralitatea lui Corneliu Coposu, știind cum unii dintre cei care își amintesc în prezent de numele s-au vândut ca să o pângărească, distrugând partidul pe care ni l-a lăsat.
Nu este ușor să știi că s-ar fi putut face mult mai mult pentru a-i împiedica pe iubitorii de idoli poleiți cu aur să scuipe în sufletul partidului veninul urii și al diviziunii. Nu ne este ușor nouă, celor care mai stăm în picioare, să știm că orice slăbiciune a noastră, orice pas înapoi în fața hienelor politice, care vor să suge ultimul strop de viață din PNȚCD, este un motiv în plus de a-i cere scuze lui Corneliu Coposu pentru incapacitatea noastră de a crea România la care visa, o Românie în care se poate respira mai ușor.