Ne plac cifrele. Orice perioadă din trecut, oricât de întunecată ar fi fost, pare să se lumineze atunci când o transformăm în cifre. Ne împăcăm mai ușor cu războaiele, când putem traduce morțile lor în limbajul cathartic al cifrelor. Cum? Câteva mii de morți? Puțin. Este încă nevoie de mult timp pentru a egala recordul celui de-al Doilea Război Mondial… Câți au murit în comunism? Câteva sute de mii? Milioane? Un pic mai aproape, dar mai este mult până acolo…
Zero ni se pare o cifră bună (deși învățată de la arabi), când spunem ca acesta era nivelul datoriei externe a României pe vremea lui Nicolae Ceaușescu. Nu este însă o cifră la fel de bună pentru cei care își mai amintesc că aceeași cifră reprezenta varietatea de produse din magazinele alimentare românești, în timpul agoniei comunismului.
Unu mi se pare o cifră bună, când ne gândim că un singur partid se ocupa de afacerile țării și nu cunoșteam instabilitatea și incertitudinea cauzate de lupta politică de astăzi. Dar nu este o cifră bună pentru cei care știu că în fața dictaturii au rămas singuri, fără sprijin și fără soț.
Doi? A fost o cifră care te-ar putea aduce mai aproape de obținerea unui râvnit apartament de închiriat. A fost o cifră dezumanizantă pentru cei care au descoperit că partidul a pus în casa lor, proprietate personală, o familie de noi proletari, dornici să se afirme, în efortul de a conduce societatea multilaterală dezvoltată la noi culmi ale progresului și civilizației.
Trei a fost o cifră magică în comunism. Cine nu-și amintește astăzi de treimea amurgului proletar: „Partidul, Ceaușescu, România”? Cine își amintește mai mult decât fraze repetate până la stânjeneală în timpul întâlnirilor de dezumanizare colectivă, va recunoaște următoarea imagine.