M-am întrebat ani întregi de ce nu au existat greve serioase în România, în perioada tranziției neterminate. Premisele au existat dintotdeauna, cu excepția mineriadei din 1999, care a fost singura mișcare mai „serioase” inițiată, din câte se știe, de către sindicate. Nu mă refer la mineriada din 1999 ca la o formă de luptă a sindicatelor, având în vedere aspectele încă nerezolvate ale coordonării mineriadei în cauză de către structuri sau servicii secrete, cu colaborarea unor partide de opoziție și a unor politicieni din coaliția de guvernământ. Subiectul acestui articol nu este terorismul politico-sindical, ci lupta sindicală însăși, desfășurată în limitele legii, cu respectarea etapelor legale și a formelor legale de protest.
Dacă scoatem mineriada din ecuație, ce altceva ar putea să se afle între mișcările sindicale și explozia acestora? Ceea ce vreau să vă spun nu are nicio legătură cu situația actuală, pe care unii ar putea-o defini ca fiind explozivă. Nu voi vorbi nici măcar despre exploziv, ci de un simplu exercițiu de genialitate: câteva petarde, câteva „victime”, mulți eroi, mult fum, iar, la final, aplauze pentru un exercițiu reușit.
Totul s-a întâmplat în perioada mineriadei din 1999, plus sau minus un an. Președintele de atunci al României, Emil Constantinescu, urma să facă o vizită la Iași. Eram liderul filialei Ligii Studenților de la Facultatea de Litere a Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, calitate în care am făcut parte din Consiliul Reprezentanților Ligii Studenților ai universității. Nu în această calitate am asistat însă la evenimente, ci întâmplător: mă aflam la sediul Ligii Studenților de la Universitatea din Iași, când consilierul prezidențial Ionuț Gherasim a coborât grăbit pentru a pune la punct ultimele detalii ale vizitei președintelui României în centrul nostru universitar. Era însoțit de un individ al cărui nume nu l-am aflat și nici nu îl voi afla vreodată. S-a uitat în jur cu grijă și m-a văzut pe mine, singura persoană care nu prea se potrivea în decor. A fost asigurat că sunt „de-al casei” și că poate vorbi liniștit în prezența mea. Am simțit apoi o anumită povară pe umerii mei, asemenea unei persoane care urma să ia parte la evenimente pe care nu le planificase și al căror curs nu îl putea controla. Nu m-am ridicat să plec din respect pentru cei care mă considerau „de-al casei”, datorită unei curiozități declanșate de misterul din jurul vizitei și pentru că încă nu terminasem discuția pentru care mă adusese acolo și care a fost întreruptă de consilier.
Ne-am aşezat din nou, după ce l-am salutat pe distinsul oaspete, deşi el s-a încăpățânat să rămână în picioare. Nu are sens să dăm aici toate detaliile legate de locul sau durata întâlnirii Președintelui României cu studenții ieșeni, întâlnire care a avut printre organizatori și Liga Studenților. Totuși, sunt relevante negocierile cu privire la participanții la ședință și întrebările pe care urmau să le adreseze președintelui. Impropriu numite negocieri, dat fiind faptul că a fost mai degrabă o cerere imperativă a consilierului prezidențial, care a ținut să sublinieze că dacă cerințele nu vor fi îndeplinite întocmai, președintele nu va mai veni. Afirmațiile mesajului prezidențial au fost acceptate cu jumătate de gură.
Consilierul prezidențial nu a plecat foarte convins de răspunsul nostru și a fost marcat de o supărare care, cu siguranță, nu s-a datorat faptului că, în timpul negocierilor, a ridicat vocea de mai multe ori la interlocutori. Am fost, de asemenea, surprinși de cerințe și convinși că nu vom putea îndeplini în niciun fel exact ceea ce s-a convenit. Acesta a aflat imediat cine trebuie informat în legătură cu confuzia și concluzia la care am ajuns, prin intermediul unuia dintre așa-zișii seniori ai Ligii Studenților, despre care aflasem conjunctural că este angajat cu acte în regulă la SRI și că avea sarcina de a monitoriza și de a influența deciziile organizației. Și, pentru că au aflat de incapacitatea noastră de a le respecta „standardele”, nu am fost surprins să aflu că lista participanților la întâlnirea Ligii Studenților a fost scurtată semnificativ. Am aflat atunci că întâlnirea nu a fost de fapt una publică și că toți cei prezenți acolo trebuiau să aibă votul de încredere al unei structuri cu „certificat de calitate”. Noroc cu un coleg de cameră, membru al UFD, care m-a băgat „pe sub mână” la întâlnire.
Am crezut și cred în continuare că perioada 1996-2000 a fost una dintre cele mai democratice perioade ale tranziției românești, în ciuda neajunsurilor economice cauzate de tranziție sau a instabilității politice provocate de coada de topor a FSN, prezent în coaliția de guvernare. Făcând astăzi un rezumat al acelor vremuri însă, nu pot să nu-mi amintesc cum guvernul de atunci a controlat organizațiile studențești – în special Liga Studenților – prin promisiunile de a transfera patrimoniul fostei UASCR în patrimoniul lor. În același timp însă, a avut loc o monitorizare și dirijare continuă a activităților acestor structuri de către SRI.
Îmi amintesc astăzi cum majoritatea mișcărilor studențești s-au încheiat înainte ca cei responsabili pentru luarea deciziilor să fie de acord cu soluțiile negocierilor. Îmi amintesc cum explicații de genul „studenții s-au săturat de grevă” sau „dacă nu terminăm greva, mă exmatriculează” au fost folosite pentru a acoperi o strategie non-combativă, care avea o cu totul altă cauză de susținut: controlul statului prin structuri specializate în culegerea de informații și cu ajutorul unor promisiuni de a pune la dispoziție un ciolan mai mic sau mai mare. Cred asta pentru că am fost întrebat cu furie proletară, în consiliul Facultății de Litere, „cine erau matahalele care blocau accesul studenților în Universitate”; m-am ridicat în picioare și le-am spus că una dintre „matahale” eram eu și că nu blocam accesul nimănui, ci doar i-am informat despre grevă și le-am cerut să ia parte; se pare că aveam o oarecare putere de persuasiune. Tot ce au putut face a fost să-mi interzică accesul în Consiliul Facultății, lucru pe care nu l-am considerat a fi o pierdere prea mare.