L-am cunoscut personal pe Marius Oprea acum mai puţin de o lună, cu prilejul dezvelirii la Şomoşcheş (Arad) a unui monument în memoria ţăranilor ucişi de comunişti în 1949 pentru că s-au revoltat împotriva cotelor. Am avut timp suficient să vorbim despre activitatea lui în domeniul cercetării şi investigării crimelor comunismului, despre piedicile puse de administraţia publică locală şi centrală, despre succese şi insuccese în căutarea victimelor comunismului şi despre proiecte de viitor.

Capitolul proiecte de viitor l-am deschis aducând în discuţie cazul celor 13 luptători anticomunişti care se presupunea că fuseseră îngropaţi într-o celulă zidită de la Palatul Copiilor Cluj. I-am relatat lui Marius impactul pe care l-a avut asupra mea ştirea, dat fiind că am fost profesor la Palatul Copiilor Cluj din 2004 până în 2006. Ştiam că fusese sediu al securităţii şi bănuiam lesne torturile şi chiar crimele săvârşite în acele locuri, părându-mi-se o răzbunare a istoriei faptul că, în acel loc unde se elimina cunoaşterea în vremea comunismului, ajunsese să se transmită cunoaşterea către copii.

Mi-a spus să vin să dau o mână de ajutor la săpături şi am acceptat bucuros, cu atât mai mult cu cât simţisem o oarecare neputinţă legată de deshumarea lui Teodor Şuşman la Răchiţele, deshumare la care mi-aş fi dorit să particip însă nici nu aflasem cu suficient timp înainte de ea, nici nu aş fi ştiut cu cine să vorbesc, ba mai eram şi în activitate la facultate. Am fost nevoit să citesc pe internet ultimele evoluţii din cazul Teodor Şuşman şi nu mi-a prea plăcut.

Nu voi da prea multe detalii despre căutările celor 13 luptători anticomunişti care se presupunea că ar fi îngropaţi la Palatul Copiilor Cluj. Nu aş fi dat prea multe detalii nici dacă osemintele lor ar fi fost descoperite în locul presupus. După cum ştiţi, căutările nu au dus la aflarea rămăşiţelor pământeşti ale celor 13, însă a fost demontat unul dintre multele mituri ale zidirii comuniste. Dacă ar fi fost descoperiţi, despre mitul zidirii aş fi vorbit, aşa voi încerca să dau un răspuns la o întrebare care mi s-a tot pus atunci când am susţinut astfel de demersuri:

De ce se mai doreşte găsirea trupurilor celor ucişi acum 60 de ani de către securişti care astăzi sunt, în marea lor parte, morţi?

Întrebarea pusă în acest fel maschează intenţia celui ce întreabă de a orienta de la bun început discuţia spre o argumentare în baza Legii Talionului: „Ochi pentru ochi, dinte pentru dinte”, uşor de combătut cu argumente creştine. Da, este vorba despre dinţi, însă nu despre cei menţionaţi în Biblie, ci de dinţii roţilor dinţate ale istoriei. Sunt de părere că roţile istoriei se învârt în gol şi nu pot duce la evoluţia societăţii româneşti către o treaptă morală superioară. Vorbesc despre moralitate şi nu întâmplător. Deşi metafora roţilor dinţate poate părea una mecanicistă, vă asigur că prezenţa şi importanţa moralei şi a dreptăţii fac din comparaţia mea una de tip organicist.

Ne tot mirăm cum este posibil ca astăzi modelele societăţii româneşti să fie politicieni corupţi şi mârşavi, manelişti, cântăreţi de duzină, ciobani îmbogăţiţi, şantajişti, cartofori, etc. Am ajuns aici destul de uşor: am lăsat securitatea şi partidul – structuri coordonate de forţe imorale şi criminale de sorginte exterioară naţiunii – să edenteze roata naţiunii şi să o facă inutilă în angrenajul istoriei. I-am abandonat pe cei care puteau pune în mişcare istoria neamului pentru a evolua cu toţii material şi spiritual. Nu este vorba aici strict despre elitele intelectuale, militare, economice, etc. Vorbim şi despre oameni simpli care au ales nesupunerea faţă de un sistem criminal şi antinaţional, în diferite forme – nu neapărat în formă armată – şi în diferite grade de implicare.

Am fost laşi ca naţiune şi nu suntem în stare să ne acceptăm nici măcar astăzi laşitatea. Nu vrem să recunoaştem că am fost o naţiune laşă când i-am lăsat să meargă singuri pe drumul Golgotei vremurilor pe cei care nu au vrut să dea înapoi de la a căra crucea neamului. Am aşteptat să explodeze mămăliga în vremea în care erau loviţi cu bocancii aceia dintre noi care puseseră mâna pe vătrai sau îşi glăsuiau liber neîngenunchierea. Ne-am fălit cu salamul cu soia după ce Oameni refuzaseră zile la rând lăturile securităţii în sediul din Cluj al acestei organizaţii teroriste instituţionalizate. Am vârât nasul în latrina istoriei pentru a nu ne fi tăiat capul, în vremea în care alţii mureau drepţi.

Stăm liniştiţi. Ştim unde suntem noi şi familiile noastre. Ştim unde ne sunt îngropaţi moşii şi strămoşii şi putem să îi vizităm la vizitele obligatorii prescrise de calendarul religios. Ne continuăm liniştiţi laşitatea transformată treptat într-o mistică a supravieţuirii. De ce ne-ar mai interesa, dacă tot am scăpat? Sau, poate, am avut şi noi în familii cazuri şi nu am vrea să ajungem ca ei, asta neîmpiedicându-ne însă absolut deloc să ne lăudăm, la momentul oportun, cu rudele noastre renegate. Acceptăm liniştiţi soarele cu dinţi cel de toate zilele, nedoritori şi, deja, neştiutori în a reface roata cu dinţi a istoriei.