M-am întrebat, ani la rând, de ce nu au fost mişcări greviste serioase în România în tranziţia neîncheiată încă. Premizele au existat mereu, mai puţin în timpul mineriadelor din 1999 care au fost şi singurele mişcări mai „serioase” iniţiate, aparent, de sindicate. Nu mă raportez la mineriadele din 1999 ca şi formă de luptă sindicală, date fiind aspectele încă neelucidate definitiv ale coordonării mineriadelor în cauză de către structuri sau servicii secrete, cu colaborarea anumitor partide de opoziţie şi a anumitor politicieni aflaţi în coaliţia de guvernare. Nu terorismul politico-sindical este subiectul acestui articol, ci lupta sindicală propriu-zisă, desfăşurată în limitele legii, cu respectarea etapelor legale şi a formelor legale de protest.

Dacă scoatem din ecuaţie mineriadele, ce legătură ar mai putea fi între mişcările sindicale şi explozibil? Ceea ce doream să vă relatez nu are deloc legătură cu situaţia actuală pe care unii ar putea-o defini drept explozivă. Nici nu era vorba despre explozibil, ci despre un simplu exerciţiu de geniu: câteva capse care pocnesc, câteva „victime”, mulţi eroi, mult fum, iar la sfârşit aplauze pentru un exerciţiu reuşit.

Era cândva tot prin preajma mineriadelor din 1999, un an în plus sau în minus. Urma să facă o vizită la Iaşi preşedintele de atunci al României, Emil Constantinescu. Eram liderul filialei Ligii Studenţilor de la Facultatea de Litere a Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, calitate în care făceam parte din Consiliul Reprezentanţilor Ligii Studenţilor pe Universitate. Nu în calitatea aceasta am fost martor la evenimente, ci întâmplător: mă aflam la sediul Ligii Studenţilor din universitatea ieşeană când a descins în forţă consilierul prezidenţial Ionuţ Gherasim pentru a perfecta ultimele detalii ale vizitei preşedintelui României în centrul nostru universitar. Era însoţit de un individ al cărui nume nu l-am aflat şi nici nu îl voi afla vreodată. S-a uitat circumspect în jur şi şi-a oprit privirea asupra mea, singurul care nu mă prea potriveam în decor. A fost asigurat că sunt „de-al casei” şi că poate vorbi liniştit în prezenţa mea. Am simţit atunci o oarecare povară pe umeri, asemenea omului care urma să ia parte la evenimente pe care nu le planificase şi al căror curs nici nu putea să îl controleze. Nu m-am ridicat să plec din respect pentru cei care m-au considerat „de-al casei”, curiozitate declanşată de misterul din jurul vizitei şi faptul că nu terminasem încă discuţia pentru care venisem şi din care am fost întrerupt de domnul consilier.

Ne-am aşezat din nou pe locurile noastre după ce l-am salutat pe distinsul oaspete de ocazie, deşi acesta s-a încăpăţânat să rămână în picioare. Nu are sens să redau aici toate detaliile legate de stabilirea locului sau a duratei întrevederii preşedintelui României cu studenţii ieşeni, întrevedere printre ai cărei organizatori se număra şi Liga Studenţilor. Sunt însă relevante negocierile privind participanţii la întrevedere şi întrebările pe care aceştia urmau să le pună preşedintelui. Negocieri, impropriu spus, dat fiind faptul că a fost mai degrabă vorba despre nişte solicitări imperative ale consilierului prezidenţial care a ţinut să sublinieze că dacă cerinţele nu sunt respectate întocmai preşedintele avea să nu mai vină. Pretenţiile soliei prezidenţiale au fost acceptate cu jumătate de gură, nu însă fără o ultimă încercare nereuşită de a-i explica acestuia faptul că participanţii la întâlnire erau şi ei oameni şi că ar fi putut pune orice întrebare credeau de cuviinţă.

Consilierul prezidenţial nu a plecat prea convins de acceptul nostru şi marcat de o supărare care în mod cert nu era datorată faptului că pe durata negocierilor a ridicat de mai multe ori vocea la interlocutori. Am rămas şi noi descumpăniţi şi convinşi că nu vom putea sub nici o formă să îndeplinim întocmai cele convenite. De descumpănirea noastră şi concluzia la care am ajuns a aflat, cu siguranţă, şi cine trebuia să afle, prin mijlocirea unuia dintre aşa-numiţii seniori ai Ligii Studenţilor, despre care aflasem conjunctural că era angajat cu acte în regulă al SRI şi avea sarcina să monitorizeze şi să influenţeze deciziile organizaţiei. Şi pentru că au aflat despre imposibilitatea noastră de a le îndeplini „standardele”, nu mare mi-a fost surpriza să aflu că lista participanţilor la întrevedere din partea Ligii Studenţilor a fost semnificativ scurtată. Am aflat atunci că întâlnirea nu era de fapt una publică şi că toate persoanele prezente acolo trebuiau să aibă girul de încredere al unei structuri cu „certificat de calitate”. Noroc cu un coleg de cameră, membru al UFD, care m-a băgat „pe sub palton” la întrevedere.

Am considerat şi consider că perioada 1996-2000 a fost una dintre cele mai democratice perioade ale tranziţiei româneşti, în ciuda neajunsurilor economice provocate de tranziţie sau a instabilităţii politice cauzate de coada de topor a FSN-ului prezentă în coaliţia de guvernare. Făcând astăzi un rezumat al acelor vremuri nu pot însă să nu îmi amintesc cum guvernarea de atunci ţinea sub control organizaţiile studenţeşti – în special Liga Studenţilor – prin promisiunile de trecerea în patrimoniul acestora a patrimoniului fostei UASCR. Concomitent, exista şi o monitorizare continuă şi o dirijare a activităţilor acestor structuri de către SRI.

Îmi amintesc astăzi cum mai toate mişcările studenţeşti se terminau înainte de obţinerea acordului factorilor de decizie pentru soluţionarea revendicărilor. Îmi amintesc cum explicaţiile de genul „studenţii s-au săturat de grevă” sau „dacă nu terminăm grevă mă exmatriculează ăştia” erau servite pentru acoperirea unui non-combat care avea o cu totul şi cu totul altă cauză: controlul de către stat prin structuri specializate în strângerea de informaţii şi prin promisiuni de punere la dispoziţie a unui ciolan mai mic sau mai mare. Cred asta pentru că am fost întrebat cu mânie proletară, în consiliul Facultăţii de Litere, „cine erau matahalele care blocau accesul studenţilor în Universitate”; m-am ridicat în picioare şi am spus că una dintre „matahale” eram chiar eu şi că nu blocam accesul nimănui, ci îi înştiinţam doar despre grevă şi le solicitam să participe la ea; se pare că aveam ceva putere de convingere. Nu mi-au putut face nimic altceva decât să îmi interzică accesul la Consiliul Profesoral al facultăţii, fapt pe care nu l-am considerat o pierdere de neînlocuit.

Şi dacă stau să mă întreb astăzi de ce se mai iniţiau mişcări de protest de vreme ce finalitatea clară era aceea a stingerii lor, pot afirma că am găsit, între timp, şi răspunsul: scopul mişcărilor de protest conduse de sindicate nu este acela de a obţine răspuns favorabil la revendicări care sunt, de altfel, legitime, ci acela de a dezamorsa situaţii tensionate care pot deveni explozive şi pot periclita interesele mafiei statale din care şi liderii sindicali fac parte. Grevele şi protestele sindicale nu sunt, în România, altceva decât un exerciţiu colectiv de defulare controlată, iar acest fapt este o constantă a tranziţiei româneşti.