Paul-Sorin Tiţa

Nu am prea scris despre Roşia Montană, iar asta nu din dezinteres, ci dintr-o stare de disconfort emoţional când vine vorba de acest subiect. Nu este vorba despre scârba de a auzi gura lumii spunând cum că unii ar fi cumpăraţi de RGMC ca să scrie laudativ despre proiect. Nu-i nici durerea de a vedea cum alţii redescoperă şi reinventează locuri doar atunci când acestea sunt în pericol de a dispărea.

Pe cei de la RMGC chiar îi înţeleg: au găsit o ţară de fraieri care şi-ar vinde şi creanga de sub picioare fără să stea pe gânduri. Nu vor rămâne ei aici, nici copiii lor. Că unii se lasă cumpăraţi, iar nu-i nicio mirare, nici că vând şi pielea ursului din pădure, pardon, viitorul copiilor noştri ai tuturor. Noroc că mai sunt şi excepţii...

Nevoia de reformă profundă în sistemul bugetar a devenit acută în urma administrării iresponsabile, incompetente şi criminale a sectoarelor majoritar compuse din instituţii bugetare: sănătate şi învăţământ.

În sistemul sanitar, efectele proastei gestionări a resurselor umane şi materiale au dus şi vor mai duce la pierderi de vieţi omeneşti, fiind găsiţi vinovaţi şi arătaţi cu degetul tot felul de „acari Păun” pentru a acoperi un management falimentar şi o deficienţă sistemică profundă. Spitalele noastre au devenit crematorii şi nu sunt departe de a deveni focare de infecţie.

L-am cunoscut personal pe Marius Oprea acum mai puţin de o lună, cu prilejul dezvelirii la Şomoşcheş (Arad) a unui monument în memoria ţăranilor ucişi de comunişti în 1949 pentru că s-au revoltat împotriva cotelor. Am avut timp suficient să vorbim despre activitatea lui în domeniul cercetării şi investigării crimelor comunismului, despre piedicile puse de administraţia publică locală şi centrală, despre succese şi insuccese în căutarea victimelor comunismului şi despre proiecte de viitor. Capitolul proiecte de viitor l-am deschis aducând în discuţie cazul celor 13 luptători anticomunişti care se presupunea că fuseseră îngropaţi într-o celulă zidită de la Palatul Copiilor Cluj. I-am relatat lui Marius impactul pe care l-a avut asupra mea ştirea, dat fiind că am fost profesor la Palatul Copiilor Cluj din 2004 până în 2006. Ştiam că fusese sediu al securităţii şi bănuiam lesne torturile şi chiar crimele săvârşite în acele locuri, părându-mi-se o răzbunare a istoriei faptul că, în acel loc unde se elimina cunoaşterea în vremea comunismului, ajunsese să se transmită cunoaşterea către copii.

Raportul denigrator prezentat Comitetului Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru Eliminarea Discriminării Rasiale de către persoane ce au legături strânse cu UDMR este o dovadă de lipsă de viziune şi de luciditate în analiza realităţilor palpabile ale democraţiei româneşti. Antrenarea unui întreg grup etnic în răfuieli personale ale unora sau altora dintre liderii UDMR este neproductivă şi nu are rolul de a contribui la un climat de înţelegere şi convieţuire paşnică între grupurile etnice din Transilvania.

Considerăm că UDMR are un discurs duplicitar: pe de o parte se află la cârma României prin prezenţa în guvern şi plăpânda majoritate parlamentară, pe de altă parte anumiţi lideri ai acestei grupări se străduiesc să sădească neînţelegere şi ură între grupurile etnice aparţinând naţiunii române. Tolerarea de către PDL a unui asemenea comportament antinaţional în sânul arcului guvernamental este o dovadă în plus a lipsei de demnitate şi viziune politică, demonstrând pe deplin faptul că acesta nu este un partid, ci o adunătură de oportunişti care ţin cu dinţii de guvernare, cu orice preţ şi în pofida tuturor evidenţelor lipsei unui proiect naţional viabil.

Dată fiind încăpăţânarea guvernului condus de Traian Băsescu, secondat de Emil Boc în post de copil de mingi, de a lega pietroaie de picioarele economiei româneşti pentru a o ţine în criză, am ajuns la concluzia – logică, de altfel – că nu se doreşte absolut deloc ca locuitorii acestor meleaguri să o ducă mai bine. Ceea ce se doreşte este depopularea ţării şi repopularea ei cu adevăraţi urmaşi ai lui Traian Băsescu, nu neamul acesta de nerecunoscători şi clevetitori pe care noi îl formăm astăzi.

Pentru că am dorit mai mereu binele României şi al românilor – chiar şi în absenţa noastră – ne-am gândit să oferim soluţii conducătorilor iubiţi pentru atingerea obiectivului de depopulare a României înainte de finalizarea cincinalului. Soluţiile pot fi îmbunătăţite şi suntem siguri că guvernul dispune de experţi care pot perfecţiona metodele de depopulare, crescând totodată veniturile la bugetul de stat şi buzunarul guvernanţilor. Fondurile astfel colectate pot fi folosite pentru o repopulare ulterioară mult mai rapidă şi mai eficientă.

Iată care ar fi principalele metode mixte de depopulare şi creştere a încasărilor la bugetul de stat:

După scurte încercări pe Twitter şi Facebook de definire a teoriilor fundamentale ale băsescianismului, m-am gândit să pun acest caimac al gândirii portocalii într-un singur loc, pentru o mai uşoară şi completă înţelegere a complexului fenomen băsescian în plenitudinea sa. Ceea ce urmează să citiţi nu este o colecţie de maxime, ci o încercare de transpunere în termeni cât se poate de ştiinţifici a liniilor directoare şi a direcţiilor de acţiune ale băsescianismului definit ca şi curent politic vitalist de sorginte securistă şi evoluţie schizofrenoidă, cu vizibile nuanţe fascistoide.

Teoriile enunţate mai jos nu sunt construite exclusiv pe discursul şi acţiunea politică a lui Traian Băsescu, ci pe gândirea politică a tuturor exponenţilor de marcă ai băsescianismului. Însă, în mod evident, fondatorul mişcării, Traian Băsescu însuşi, are ponderea cea mai importantă în conturarea doctrinei băsescianiste.

Nu aş fi scris despre Cluj şi apartenenţa mea la Cluj dacă nu s-ar fi întrebat cineva din blogosferă ce înseamnă să fii clujean. Chiar nici atât nu ar fi fost destul să mă determine să scriu, dacă nu ar fi încercat şi un răspuns la întrebarea aceasta, un răspuns în care am regăsit toate stereotipiile ultimilor băştinaşi ai unui Cluj decadent.

Ca toţi ardelenii, dar parcă mult mai acut, clujenii suferă de un complex de superioritate. Primul meu contact mai dur cu acest complex a fost atunci când am încercat să le explic unor „clujeni autentici” faptul că nu sunt deloc estetice coteţele care populează anumite zone periferice ale oraşului şi chiar zone aproape centrale. Mi s-a răspuns că aşa ceva nu există şi că sunt cam neruşinat că vorbesc atât de urât despre Clujul lor. Pentru argumentarea unei cauzalităţi fireşti a lucrurilor, am fost întrebat ulterior unde m-am născut, iar la răspunsul meu „În Braşov” mi s-a spus că nu sunt clujean. Am înţeles atunci cam cum se simt ungurii când li se spune acelaşi lucru şi am găsit de cuviinţă să retez discuţia – măcar cu câteva momente mai târziu decât momentul potrivit – cu un simplu „Domnule, eşti fascist!”, scuipat printre dinţi cu aceeaşi privire care însoţea deposedarea mea de titlul de clujean. De atunci şi până astăzi am auzit multe discursuri asemănătoare.

Am abandonat pământul înainte de a-l stăpâni după cum era în firea lucrurilor şi Dumnezeul nostru ne-a hărăzit-o. Am părăsit această lume fără a fi murit măcar. Şedem tăcuţi, lăsându-i pe cei fără de viaţă să mâne lucrurile. În mortăciunea lor se reflectă lipsa noastră de vitalitate, dar avem pretenţii, nu mai mari decât putinţa noastră ca şi fii ai lui Dumnezeu, însă mult mai mari decât măsura faptelor noastre. Nu făptuim prea mult din neputinţă sau poate din modestie, însă nici neputinţa şi nici modestia nu ne mântuiesc. Cum vom putea vreodată să sperăm la mântuire, câtă vreme lumea aceasta am lăsat-o stricăciunii? Cum vom putea să stăm drepţi în faţa Dumnezeului nostru, câtă vreme l-am lăsat pe diavol să stăpânească lumea? Şi cum am putea măcar îngenunchia în faţa Lui, câtă vreme o lume întreagă am îngenunchiat-o în faţa nimicului?

Am constatat cu surprindere că anumite agenţii de presă au publicat la data de 1 iulie 2010 un comunicat emis de un aşa-zis „birou de presă al PNŢCD”, prin care se aducea la cunoştinţa opiniei publice faptul că instanţa de judecată ar fi validat drept conducere a PNŢCD conducerea grupusculului marginal Miluţ-Pavelescu. Prin comunicatul cu pricina se dorea de fapt derutarea membrilor oneşti ai PNŢCD pentru ca aceştia să participe la aşa-zisul congres al PNŢCD din 17 iulie care nu este altceva decât o adunare convocată de un grup al cărui unic scop este eliminarea definitivă a PNŢCD de pe scena politică a ţării.

În sprijinul afirmaţiilor noastre, ataşăm prezentului comunicat o copie după Certificatul de grefă eliberat la data de 7 iulie 2010 de către Tribunalul Municipiului Bucureşti în dosarul cu numărul 50412/3/2009, în care se precizează că: „Dosarul are termen de judecată la data de 09.09.2010, CF 7, ora 8:30.”, demonstrându-se astfel că respectiva cauză nu s-a încheiat în sensul celor pretinse de grupusculul ţărănistoid. 

În şedinţa din 30 iunie 2010, instanţa de judecată a menţinut şi după recurs soluţia dată pe fond în dosarul 44726/3/2009 prin care aşa-zisul fost preşedinte al PNŢCD, Marian Miluţ, a încercat, prin ordonanţă preşedinţială, să pună botniţă conducerii democratic şi statutar alese a Partidului Naţional Ţărănesc Creştin Democrat, în frunte cu preşedintele PNŢCD, Radu Sârbu. De asemenea, instanţa i-a obligat pe recurenţi la plata a 9520 lei către intimatul Grigoriu Mihai, vicepreşedinte al PNŢCD. Sentinţa este irevocabilă.

Ne exprimăm speranţa că instanţele româneşti vor urgenta clarificarea situaţiei juridice generale a PNŢCD dând soluţii convergente în toate celelalte acţiuni privind conducerea partidului, dat fiind că pot fi cauzate prejudicii ireparabile prin prelungirea stării de confuzie, coroborată cu şantajul politic exercitat de grupusculul strâns în jurul lui Marian Miluţ şi a lui Aurelian Pavelescu asupra aleşilor locali ai PNŢCD.